Algele care
se-ntorc îndărăt,
izvorând triste din
frânturi,
secunde infinite,
care dor
de dor.
Rece privești
trecutul
care-mi arde
înăntrul
incert
al copilăriei.
Casa care-i
cenușă în mine
și celelalte care
plângeau în lumină.
Doar tu le
metamorfozai
pe toate-ntr-un
cămin
cu ferestre spre
răsărit,
căpătuind mioza
-ntr-a pupilei
tresărit.
Nefiresc de
înjghebată-n griuri,
Te lipsești evadării
din ecouri.
Ființă cu glas de
neființă,
te strecori printre
alge
de mă iei de mână,
și devii
albastrului
stăpână.
Ți-aș pecetlui,
mamă,
veșnic surâsul
-
izolând cu
desăvârșire
dansul încins din
ramă.
0 comentarii:
Post a Comment