Cu spatele către mama
Sunt într-un colț
de inimă încolăcită.
Țintesc către un
punct blurat
din afara ultimului
cerc care mă strânge.
Văd pestriță-n
griuri colorate
noaptea ce se
varsă-n cascade;
Permit
lacrimilor-râu
să-mi fie univers
în care mă pierd
în căutare de sens.
Zic tristeții să
curgă.
Că-i ultimă astă
zi din an-
o las să mă
împungă-
pentru că-s spic de
grâu într-un lan.
Șterg obrajii
albiți
și ochii-nroșiți
de prea mare
vâltoare
a emoțiilor
paloare.
Mă întorc către
ființa
ce-mi stinge
răceala
cu o rază-nnodată
de flăcări aprinsă,
într-o inimă-n
fireturi brodată.
O cuprind în grabă
și-mi las pierdută
făptura
în adâncul părului
ei
și-n întunericul
prea plin
de mine și el.
