Sânt zorii zilei în care -
pescărușii - deasupra orizontului,
marginea irisului - în depărtare
unde dealurile nasc lanuri astrocate...
Adânc în jurul infinitului
propriu al strălucirii negrului,
când razele se pierd în asfințitul
ochilor care-s încă-n neantul
de veșnicie
când se sting,
când pleoapele s-ating.
Și se schițează zâmbete
se sufocă țipete.
Nu se mai scapă uimire
în a chipului oglindire,
nu se bizuie pe univers
scotocind după sens
în speranța de a-nceta tulburarea,
pe când se comdamnă visarea.
0 comentarii:
Post a Comment