Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete.
Să presor zahăr
peste,
Pentru că ceaiul
niciodată nu-l bei cu.
Aș face-o doar
să-ți amărăsc buzele
într-un alt fel de
zâmbet.
La zero aș
reduce și zgomotele
pe care-ți tot
place să le distingi
în liniști letale
de noapte.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete,
să le mângâi
suprafața netedă,
marginea acerbă,
pentru că nici
bărbia nu mă lăsai să ți-o ating.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete
să le țin sub soare
în plină zi,
în plină tumoare,
pentru că
draperiile-ți stăteau
trase, prăfuite…
poate... de când?
poate... de nu
știu...
dar
țineai margarete pe
chip desfrunzit,
țineai margarete pe
chip răsărit și apus;
le țineai de parcă
mă țineai pe mine.
Eram uitați în
afara orelor de zi,
eram uitați în
afara orelor în care ploua,
în afara zilelor
care ne chemau,
în afara zilelor
obositoare ce ne-ntrupau
în petale.
Acele petale
ca și stelele lui
Gogh
care mai dor.
Pentru că-s
stafiile himere
ale unor
margarete
pe marginile
unor gânduri efemere.
