Îs cioburi sparte care
din fereastra de lângă
împrăștie lumini.
Ochii-mi feresc
scânteia apasă,
privirea e plină
de cioburi divine
scăldată în lacrimi.
Trag perdeaua
nu vreau să le văd
îmi acoperă orizontul,
iar el e singurul ce mi-a rămas.
Trag perdeaua
să nu fiu străpunsă de cioburi
și devorată de vânturi.
0 comentarii:
Post a Comment