E după-amiaza în
care
cu mâinile
înghețate îți acoperi fața,
disperi după
însingurare,
împungi aerul prea
plin de tumoare.
Cu gândul că-i scut
inspiri
bolnăvicios aparența-i divină.
Chipuri de lut
îți ciocnesc privirile-n
derivă.
Dor să privești la
margarete
când suspină-n
ecouri respirația prin perete.
pe ce copac
amăgești că bine ți-i?
pe ce acoperiș
suflul ți-l tai?
către care vârf
ochești disperată?
în ce vizuini te
tot afunzi împăcată?
Dacă soarele
de-acum ar fi lucit la fel,
nopțile-ți albe ar
deveni imaculate
cu strigăte și
plânsete te-ai apăra de fiară,
cu tremurat pe buze
te-ai liniști-n ungher,
cu speranțe moarte
ce sângerează stingher.
Îi ai veninul
răspândit în capilare.
Porți amintirile cu
lacăte închise.
Nu mai ai cum
să-nțelegi
de ce margaretele
au spini,
de ce cu tremurul
pe buze
încă mai lupți și
suspini.
0 comentarii:
Post a Comment