Lasă-mă amarul să
ți-l descânt peste pleoape.
Să devin stroc în
zbuciumul tău de ape.
Lasă-mă
În stol de iluzii –
virgină,
În creuzet de
confuzii – rugină.
Atingerea-ți e
suavă,
sub vârfurile
degetelor,
ea cântă-n
acorduri vii
pe clape de pian
în roș și galben.
c-așa m-ai văzut –
în roș și
galben.
Antingerea-ți e
suavă;
ea mă dezbracă de
piele,
m-avântă-ntr-o
furtună
în care ne-nvârtim
–
amețitor dans.
Pielea mi-a luat-o
culoarea lunii.
M-ai găsit
înrădăcinată.
Coastele și
coloana-mi sunt în flăcări
sub
atingerea-ți.
Prind rădăcini
în pulsul inimii
tale,
iar pe a mea o
acopăr cu tine.
c-așa m-ai găsit
–
Lăsasem parcă să se
cuprindă secundele
peste ofilitele de
nu-mă-uita.
Acum împreună
s-adâncesc
și se scufundă.
... apă?
... flăcări poate.
E dans silențios,
Sub pașii căruia
nu-mi rămâne pagina boțită
și nici scrum
înnegrit nu-nghite.
Ea-i poartă
aroma,
Suflul
Și-i mai încinge
nuanțele,
unele pe care le
cunosc,
altele pe care le
descopăr.
Îi mai poartă
suflul.
Lumina e ființă,
iar eu am
îmbrățișat-O.
Își are chipul
hrănit de o aură.
Ochii și-i
cufundă în ea,
obrajii-s șlefuiți
de raze,
iar buzele
date-ntr-un roșu oniric.
Mă mai ia de pe
picioare
și m-avântă în aer
cu o scuză ironică:
"...pentru că
zborul te prinde la față".
Mai multiplică-n
nuanțe încinse
culorile de care
uit uneori dimineața.
Îmi înseninează
orizontul
și dă păsărilor cârlige
să mă prindă în cădere.
Îi place să-mi dea
forme,
dar și să ajusteze
umbrele după mine.
E fuziunea a
multor nuclee
din care m-am
născut și continui să renasc.
...
Pentru că-i Origine,
Pentru că-i Lumină.
Te privesc prin ele
de parcă stai pe
scaunul din față.
De parcă le atingem
petalele
metamorfozate în
nuanțe încinse.
De parcă ai fi
nemișcat
și-mi mângâi linia
bărbiei
cu șoaptele ochilor
tăi.
De parcă înmărmurit
și împins de dor,
mă urmărești –
din colțul buzelor
tale.
Ne privim prin
ofelite petale
aprinse sub scântei
de lumină.
Ne privim prin
flori –
în ochi.
Într-un colaps al
timpului de-odinioară –
Savurez secunde
circumscrise-n
melancolie și
speranță candide.
Pentru că-s
plinătatea aleanului -
aste flori
uscate.
Se permutaseră
învolburate
pe suprafață netedă,
ușor distorsionată.
Se permutaseră-n
sine-mi
stânci și piscuri
prinse adânc de
visuri,
cuprinse-n vânt
rece
și-n al liniștii
cânt.
Cu ochii închiși
am capturat orizontul.
Cu urechile
astupate de-a furtunii plâns –
Am lăsat
singurătatea-n vid
și noaptea-ntr-un
plin lucid;
Am dat frâu
liber speranței,
acolo unde am
lăsat înfipt in plasă –
deșeul refluxului
ce-n mine
se-nhibase.
Le urmăresc cum se
înalță virtuoase-n aer
Și zboară-n
vârtejuri de ploaie.
Oh
E atât de pură
și ușoară,
precum trecut-a-n
infinit
clipa de odinioară.
Prezumtiv,
cu un aer ușor
arsenic,
pecetluiești foc,
cărbuni
pe-ncinsele-mi de
gheață mâini.
Sub răpăt de ploaie
-
rece-n găleată -
rostogolindu-se
dureroase
picături se adună.
Ferite de adevărul
cu care un soare
răsare.
Se preling
cuprinse-n duet
de zici că negreața
nopții
le pierde
dedicate-ntrânsele.
Nu-s decât
picăturile unei ploi
dintr-un februarie
părăsit de umbre,
adăpostite Acum
pe perete în Noi.
Cu spatele către mama
Sunt într-un colț
de inimă încolăcită.
Țintesc către un
punct blurat
din afara ultimului
cerc care mă strânge.
Văd pestriță-n
griuri colorate
noaptea ce se
varsă-n cascade;
Permit
lacrimilor-râu
să-mi fie univers
în care mă pierd
în căutare de sens.
Zic tristeții să
curgă.
Că-i ultimă astă
zi din an-
o las să mă
împungă-
pentru că-s spic de
grâu într-un lan.
Șterg obrajii
albiți
și ochii-nroșiți
de prea mare
vâltoare
a emoțiilor
paloare.
Mă întorc către
ființa
ce-mi stinge
răceala
cu o rază-nnodată
de flăcări aprinsă,
într-o inimă-n
fireturi brodată.
O cuprind în grabă
și-mi las pierdută
făptura
în adâncul părului
ei
și-n întunericul
prea plin
de mine și el.
