Și când ne gândim
că trăim o viață-n antonime
care nici măcar nu-s absolute.
Dușmănim cuvintele
ca propria josnicie să ne-o aline.
Le creăm pârghii
să se atârne de concepte
și sfârșim în ananghii
înșine atârnați de vanitate.
Cum să fie moartea
opusul vieții?
Când viață-i una și morți-multiple;
Nu murim noi zilnic
și nu ne moare trupul la sfârșit de veac
pentru ca după să ne naștem într-un alt copac?
De ce să fie focul diferit
de apă?
Când flăcări se transcend
în iubire veșnică
- în aceeași stihie
de natură vie.
Să nu fie oare decât un foc udat
ridicat în flori de valuri
de aceeași nestrămutată apă?
Și noi toți
Cât adorăm în antonimie să trăim;
Unici în identități
Parcă înființați de duale entități.
