Atingerea-ți e
suavă,
sub vârfurile
degetelor,
ea cântă-n
acorduri vii
pe clape de pian
în roș și galben.
c-așa m-ai văzut –
în roș și
galben.
Antingerea-ți e
suavă;
ea mă dezbracă de
piele,
m-avântă-ntr-o
furtună
în care ne-nvârtim
–
amețitor dans.
Pielea mi-a luat-o
culoarea lunii.
M-ai găsit
înrădăcinată.
Coastele și
coloana-mi sunt în flăcări
sub
atingerea-ți.
Prind rădăcini
în pulsul inimii
tale,
iar pe a mea o
acopăr cu tine.
c-așa m-ai găsit
–
Lăsasem parcă să se
cuprindă secundele
peste ofilitele de
nu-mă-uita.
Acum împreună
s-adâncesc
și se scufundă.
... apă?
... flăcări poate.
E dans silențios,
Sub pașii căruia
nu-mi rămâne pagina boțită
și nici scrum
înnegrit nu-nghite.
Ea-i poartă
aroma,
Suflul
Și-i mai încinge
nuanțele,
unele pe care le
cunosc,
altele pe care le
descopăr.
Îi mai poartă
suflul.
Lumina e ființă,
iar eu am
îmbrățișat-O.
Își are chipul
hrănit de o aură.
Ochii și-i
cufundă în ea,
obrajii-s șlefuiți
de raze,
iar buzele
date-ntr-un roșu oniric.
Mă mai ia de pe
picioare
și m-avântă în aer
cu o scuză ironică:
"...pentru că
zborul te prinde la față".
Mai multiplică-n
nuanțe încinse
culorile de care
uit uneori dimineața.
Îmi înseninează
orizontul
și dă păsărilor cârlige
să mă prindă în cădere.
Îi place să-mi dea
forme,
dar și să ajusteze
umbrele după mine.
E fuziunea a
multor nuclee
din care m-am
născut și continui să renasc.
...
Pentru că-i Origine,
Pentru că-i Lumină.
Te privesc prin ele
de parcă stai pe
scaunul din față.
De parcă le atingem
petalele
metamorfozate în
nuanțe încinse.
De parcă ai fi
nemișcat
și-mi mângâi linia
bărbiei
cu șoaptele ochilor
tăi.
De parcă înmărmurit
și împins de dor,
mă urmărești –
din colțul buzelor
tale.
Ne privim prin
ofelite petale
aprinse sub scântei
de lumină.
Ne privim prin
flori –
în ochi.
Într-un colaps al
timpului de-odinioară –
Savurez secunde
circumscrise-n
melancolie și
speranță candide.
Pentru că-s
plinătatea aleanului -
aste flori
uscate.
Se permutaseră
învolburate
pe suprafață netedă,
ușor distorsionată.
Se permutaseră-n
sine-mi
stânci și piscuri
prinse adânc de
visuri,
cuprinse-n vânt
rece
și-n al liniștii
cânt.
Cu ochii închiși
am capturat orizontul.
Cu urechile
astupate de-a furtunii plâns –
Am lăsat
singurătatea-n vid
și noaptea-ntr-un
plin lucid;
Am dat frâu
liber speranței,
acolo unde am
lăsat înfipt in plasă –
deșeul refluxului
ce-n mine
se-nhibase.
Le urmăresc cum se
înalță virtuoase-n aer
Și zboară-n
vârtejuri de ploaie.
Oh
E atât de pură
și ușoară,
precum trecut-a-n
infinit
clipa de odinioară.
Prezumtiv,
cu un aer ușor
arsenic,
pecetluiești foc,
cărbuni
pe-ncinsele-mi de
gheață mâini.
Sub răpăt de ploaie
-
rece-n găleată -
rostogolindu-se
dureroase
picături se adună.
Ferite de adevărul
cu care un soare
răsare.
Se preling
cuprinse-n duet
de zici că negreața
nopții
le pierde
dedicate-ntrânsele.
Nu-s decât
picăturile unei ploi
dintr-un februarie
părăsit de umbre,
adăpostite Acum
pe perete în Noi.
Cu spatele către mama
Sunt într-un colț
de inimă încolăcită.
Țintesc către un
punct blurat
din afara ultimului
cerc care mă strânge.
Văd pestriță-n
griuri colorate
noaptea ce se
varsă-n cascade;
Permit
lacrimilor-râu
să-mi fie univers
în care mă pierd
în căutare de sens.
Zic tristeții să
curgă.
Că-i ultimă astă
zi din an-
o las să mă
împungă-
pentru că-s spic de
grâu într-un lan.
Șterg obrajii
albiți
și ochii-nroșiți
de prea mare
vâltoare
a emoțiilor
paloare.
Mă întorc către
ființa
ce-mi stinge
răceala
cu o rază-nnodată
de flăcări aprinsă,
într-o inimă-n
fireturi brodată.
O cuprind în grabă
și-mi las pierdută
făptura
în adâncul părului
ei
și-n întunericul
prea plin
de mine și el.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete.
Să presor zahăr
peste,
Pentru că ceaiul
niciodată nu-l bei cu.
Aș face-o doar
să-ți amărăsc buzele
într-un alt fel de
zâmbet.
La zero aș
reduce și zgomotele
pe care-ți tot
place să le distingi
în liniști letale
de noapte.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete,
să le mângâi
suprafața netedă,
marginea acerbă,
pentru că nici
bărbia nu mă lăsai să ți-o ating.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete
să le țin sub soare
în plină zi,
în plină tumoare,
pentru că
draperiile-ți stăteau
trase, prăfuite…
poate... de când?
poate... de nu
știu...
dar
țineai margarete pe
chip desfrunzit,
țineai margarete pe
chip răsărit și apus;
le țineai de parcă
mă țineai pe mine.
Eram uitați în
afara orelor de zi,
eram uitați în
afara orelor în care ploua,
în afara zilelor
care ne chemau,
în afara zilelor
obositoare ce ne-ntrupau
în petale.
Acele petale
ca și stelele lui
Gogh
care mai dor.
Pentru că-s
stafiile himere
ale unor
margarete
pe marginile
unor gânduri efemere.
