Se permutaseră
învolburate
pe suprafață netedă,
ușor distorsionată.
Se permutaseră-n
sine-mi
stânci și piscuri
prinse adânc de
visuri,
cuprinse-n vânt
rece
și-n al liniștii
cânt.
Cu ochii închiși
am capturat orizontul.
Cu urechile
astupate de-a furtunii plâns –
Am lăsat
singurătatea-n vid
și noaptea-ntr-un
plin lucid;
Am dat frâu
liber speranței,
acolo unde am
lăsat înfipt in plasă –
deșeul refluxului
ce-n mine
se-nhibase.
Le urmăresc cum se
înalță virtuoase-n aer
Și zboară-n
vârtejuri de ploaie.
Oh
E atât de pură
și ușoară,
precum trecut-a-n
infinit
clipa de odinioară.
Prezumtiv,
cu un aer ușor
arsenic,
pecetluiești foc,
cărbuni
pe-ncinsele-mi de
gheață mâini.
Sub răpăt de ploaie
-
rece-n găleată -
rostogolindu-se
dureroase
picături se adună.
Ferite de adevărul
cu care un soare
răsare.
Se preling
cuprinse-n duet
de zici că negreața
nopții
le pierde
dedicate-ntrânsele.
Nu-s decât
picăturile unei ploi
dintr-un februarie
părăsit de umbre,
adăpostite Acum
pe perete în Noi.
Cu spatele către mama
Sunt într-un colț
de inimă încolăcită.
Țintesc către un
punct blurat
din afara ultimului
cerc care mă strânge.
Văd pestriță-n
griuri colorate
noaptea ce se
varsă-n cascade;
Permit
lacrimilor-râu
să-mi fie univers
în care mă pierd
în căutare de sens.
Zic tristeții să
curgă.
Că-i ultimă astă
zi din an-
o las să mă
împungă-
pentru că-s spic de
grâu într-un lan.
Șterg obrajii
albiți
și ochii-nroșiți
de prea mare
vâltoare
a emoțiilor
paloare.
Mă întorc către
ființa
ce-mi stinge
răceala
cu o rază-nnodată
de flăcări aprinsă,
într-o inimă-n
fireturi brodată.
O cuprind în grabă
și-mi las pierdută
făptura
în adâncul părului
ei
și-n întunericul
prea plin
de mine și el.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete.
Să presor zahăr
peste,
Pentru că ceaiul
niciodată nu-l bei cu.
Aș face-o doar
să-ți amărăsc buzele
într-un alt fel de
zâmbet.
La zero aș
reduce și zgomotele
pe care-ți tot
place să le distingi
în liniști letale
de noapte.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete,
să le mângâi
suprafața netedă,
marginea acerbă,
pentru că nici
bărbia nu mă lăsai să ți-o ating.
Lasă-mă să-ți
înfloresc margarete
să le țin sub soare
în plină zi,
în plină tumoare,
pentru că
draperiile-ți stăteau
trase, prăfuite…
poate... de când?
poate... de nu
știu...
dar
țineai margarete pe
chip desfrunzit,
țineai margarete pe
chip răsărit și apus;
le țineai de parcă
mă țineai pe mine.
Eram uitați în
afara orelor de zi,
eram uitați în
afara orelor în care ploua,
în afara zilelor
care ne chemau,
în afara zilelor
obositoare ce ne-ntrupau
în petale.
Acele petale
ca și stelele lui
Gogh
care mai dor.
Pentru că-s
stafiile himere
ale unor
margarete
pe marginile
unor gânduri efemere.
Clipe furate cu
nesaț și strălucire
de lună
într-o noapte, două
și trei,
pe când iarba
îngenunchea
sub pașii fazi
dintr-un întuneric
prea greu, prea
înăbușitor
ce ne-a apropiat ca
și stelele
într-o noapte, două
și trei.
În limbaje ce greu
se lasă înțelese -
Noi ne cunoaștem
mai bine,
decât ne putem
exprima.
Vântul o știe
căci ne surprinde cuprinși
învăluiți
de stare nebună
iubire.
Avem ochii aplecați
către gând de
plecare,
ducă,
uitare.
Nu-i nici pe
departe ziua așteptată
când cu ochi
aplecați
cuprinși în uitare
că lumea ne duce
în direcții
opuse,
precum serile în
care lumina apuse.
Dar neajutorați
-
ne strângem
mâinile cu dinții încleștați
și ne privim adânc
în suflete pe pereți,
cercând luminile
apuse,
cuvintele
nespuse
din zilele
răpuse.
E după-amiaza în
care
cu mâinile
înghețate îți acoperi fața,
disperi după
însingurare,
împungi aerul prea
plin de tumoare.
Cu gândul că-i scut
inspiri
bolnăvicios aparența-i divină.
Chipuri de lut
îți ciocnesc privirile-n
derivă.
Dor să privești la
margarete
când suspină-n
ecouri respirația prin perete.
pe ce copac
amăgești că bine ți-i?
pe ce acoperiș
suflul ți-l tai?
către care vârf
ochești disperată?
în ce vizuini te
tot afunzi împăcată?
Dacă soarele
de-acum ar fi lucit la fel,
nopțile-ți albe ar
deveni imaculate
cu strigăte și
plânsete te-ai apăra de fiară,
cu tremurat pe buze
te-ai liniști-n ungher,
cu speranțe moarte
ce sângerează stingher.
Îi ai veninul
răspândit în capilare.
Porți amintirile cu
lacăte închise.
Nu mai ai cum
să-nțelegi
de ce margaretele
au spini,
de ce cu tremurul
pe buze
încă mai lupți și
suspini.
